The Theatre Royal des Galleries flawlessly plays an adaptation of Peter Schaffer’s “Amadeus”

The play is set in 1781s Vienna, at the Imperial court of the Habsbourgs, at a time when the Austro-Hungarian Empire is ruled by an Emperor particularly interested in the fine arts. Joseph II makes sure that at his court composers benefit of a certain esteem: they’re the servants of nobility, “while first the servants of the divine”, and amongst them, Antonio Salieri is the undisputed favorite.

This is a court imbued with etiquette, most-educated and determined to keep mediocre intrusions at bay; all the more reason to be taken by storm by a young German composer, without the merit of a fine education, but with a compelling talent: Wolfgang Amadeus Mozart.

1

Denis Carpentier as W.A.Mozart

Mozart’s prodigal emergence amongst the most talented of his time is not applauded by all: some of the more conservatorist noblemen and established composers are taken aback by the young man’s vulgar ways, while others acknowledge and begrudge his talent…

There’s a quintessential romantic idea that the human being is only briefly possessed by genius and that the perfect gift of such divine inspiration is too much for its frail, brutish and imperfect nature.

It is this very same idea that Peter Schaffer used when constructing “Amadeus”, the tale of a young Mozart that is as imperfect in life as he is prodigious in music. The more his mortal shell declines, the higher his spirit elevates, and the cleaner and clearer his music.

As creators and witnesses of artistic creation, we too, cling on to the archetype of transcendence of spirit through weariness of body. Suffering seems to deem the bearers worthy of their truest selves, and discipline through pain seems to alleviate the transgression. But in Schaffer’s rendering of the brief life of Mozart, the composer is depicted as a man that is too young to know, to understand discipline: “I always speak too much, that is why my dear father used to tell me that it is best if I simply shut up instead”.

Schaffer’s depiction shows a Mozart that isn’t a virtuous man: he comes to Vienna on the wings of a fulgurating success, and is apparently overwhelmed by the city’s promise of High Court favors, self-infatuated and drunk with public acclaim. He marries outside of his class and without his father’s consent; he ignores society norms and is, often times, vulgar.  These imperfections, the blatant lack of discipline and respect, combined with a talent that makes composers think he is “the voice of God” infuriate Salieri, a most esteemed musician at the Emperor’s court.

  Salieri is envious: he labored his whole life to reach a place of immortal greatness, only to understand that Mozart, apparently without much effort, naturally outshines him. Infected by hubris, he plots the young man’s demise: he attempts to seduce his wife, shatters his career at the Emperor’s Court, and finally renders Mozart pauper and ill.

All throughout his scheming, Salieri believes that the more he tries to silence Mozart, the more he angers God, he shows fear, at times remorse, but thinks he cannot stop: not until God bestows upon him at least a crumble of the talent he so generously lavished on Mozart.  And when God fails to do so while time and time again allowing Mozart’s compositions to sing with angelic voices, Salieri becomes determined that his real enemy isn’t this mortal boy, but the God he so selflessly served without an ounce of gratitude in return. He becomes possessed by the idea of an indifferent God, and decides to “steal” the divine gratitude he was not granted, by antagonizing his earthly protegé, so that when Mozart’s music will soar over the ages, and when hearing it “they’ll speak the name of God in delight, they’ll add that of Salieri, in disgust.”

                Helas, he understands too late that in fact his immortality, stolen this way and not bestowed upon, is finally granted only under the auspice of mediocrity.

                For a glimpse of Peter Schaffer’s final draft of Amadeus look no further than here.

***

a Romanian version of this review can be found here.


« Amadeus » de Peter Schaffer la Theatre Royal des Galleries

Piesa se desfăşoară în Viena anului 1781, la curtea Habsburgilor, într-un timp în care Imperiul Austro-Ungar este condus de un împărat pasionat de artele frumoase. Josef al II-lea asigură la curtea sa un climat favorabil compozitorilor vremii, care beneficiază de un prestigiu aparte : servitori ai nobilităţii ei sunt, întâi de toate « servitorii divini », iar printre ei, Antonio Salieri este incontestabilul favorit.

Curtea lui Josef al II-lea este o curte care preţuieşe eticheta, educaţia înaltă, şi care este hotărâtă să ţină mediocritatea plebei la distanţă – un motiv în plus pentru care să fie luată prin surprindere de un tânăr compozitor german,  pe numele său Wolfgang Amadeus Mozart care, fără meritul unei educaţii de seamă, aduce cu sine un talent copleşitor.

1

Denis Carpentier as W.A. Mozart

Apariţia prodigioasă a lui Mozart în rândul celor mai talentaţi compozitori ai timpului său nu este aplaudată de toată lumea: câţiva dintre nobilii conservatori şi dintre compozitorii recunoscuţi ai vremii sunt neplăcut surprinşi de comportamentul adesea vulgar al  tânărului, pe câtă vreme alţii îi recunosc şi invidiază talentul…

Este o idee centrală a curentului romantic aceea conform căreia fiinţa umană este locuită efemer de geniu, iar acest dar perfect al inspiraţiei divine este inevitabil prea mult pentru constituţia fragilă, grobiană şi imperfectă a naturii umane.

Pe această idee pare să se fi bazat şi Peter Schaffer când a construit “Amadeus”, povestea unui Mozart tânăr care este la fel de imperfect în viaţă pe cât este de prodigios în muzică. Cu cât mai mult se îngroapă în banalitatea cotidiană, cu atât mai mult se înalţă spiritual, iar muzica lui devine mai pură, mai clară.

În rolul nostru dublu de creatori şi martori ai creaţiei, ne agăţăm la rândul nostru de arhetipul transcendenţei prin suferinţă. Suferinţa pare a fi vehicolul ce-l face pe om demn de sine însuşi, iar disciplina întru suferinţă instrumentul ce facilitează această tranziţie. Dar în piesa lui Schaffer, Mozart este descris ca un om prea tânăr pentru a înţelege disciplina : « Mereu vorbesc prea mult, de aceea dragul meu tată obişuia să-mi spună că ar fi mai potrivit să mă lipsesc. »

Portretul lui Schaffer descrie un Mozart fără virtute : ajunge la Viena pe aripile unui succes fulgerător şi este sedus de imaginea unei vieţi în graţiile Curţii, infatuat şi îmbătat de succesul la public. Se precipită într-un mariaj nepotrivit, conchis fără acordul tatălui său ; ignoră normele societăţii de care doreşte să aparţină şi este adesea vulgar. Toate aceste imperfecţiuni, alături de lipsa evidentă a oricărei urme de disciplină sau respect, şi combinate cu un talent excepţional ce-i face pe compozitorii vremii să creadă că este « o voce divină », reuşesc să-l înfurie pe Antonio Salieri, un compozitor de seamă al Curţii imperiale.

Salieri este muşcat de invidie: la rându-i, şi-a dedicat viaţa compoziţiei muzicale, trăind disciplinat şi în asceză, în aşteptarea unui loc în panteonul marilor compozitori ai tuturor timpurilor. A muncit laborios şi pentru multă vreme doar ca să-şi vadă locul subminat de un tânăr ignorant a cărui muzică depăşeşte tot ceea ce el – marele Salieri – a creat vreodată. Infectat de hubris, Salieri  pune la cale un plan prin care să-l nimicească pe Mozard : de-a lungul timpului, încearcă să-i murdărească onoarea seducându-i soţia, îi subminează cariera la curte, şi îl aduce în cele din urmă în ghearele sărăciei şi bolii.

Pe toată durata acestui mizerabil joc Salieri este convins că, cu cât încearcă mai mult să-l reducă pe Mozart la tăcere, cu atât îl înfurie mai tare pe Dumnezeu şi, deşi înspăimântat de-acest gând, arătându-se uneori a-şi regreta acţiunile, alege să continue: pentru că nu se poate opri până când Dumnezeu nu-l binecuvântează cu măcar o firimitură din talentul pe care-l acordă lui Mozart. Şi atunci când Dumnezeu refuză în repetate rânduri să-i ofere inspiraţia la care crede că are dreptul (timp în care îi acordă în mod constant acest dar lui Mozart), Salieri se decide să « fure » nemurirea la care crede că este îndreptăţit, oferindu-se să fie pentru totdeauna la antipodul  graţiei divine :

« Şi când glasurile lor vor rosti numele Domnului cu desfătare, vor fi obligate să-l rostească şi pe cel al lui Salieri, cu dezgust. »

                În cele urmă deci, Antonio Salieri îşi obţine locul în panteonul divin, dar nu ca geniu ci ca imagine a mediocrităţii.

                Puteţi găsi scenariul lui Peter Schaffer aici.

***

pentru versiunea în limba engleză, mergeţi aici.


mh17

When they planted wheat they had hopes for grains

Once I saw a lady fainting on a hot day and did nothing to help her. While others landed a hand I still processed the act of fainting and tried to shake it off as if it were some kind of phobic encounter and not a situation in which I could intervene. I certainly wasn’t the hero that day, other people were. But they didn’t look like it. Nobody wore a cape.

We look up to heroes but the heroes themselves often don’t feel all that heroic. We vilify those who, by profession or chance, commit acts we deem heinous. But that is just one side of the coin. Because in the midst of the action everything is quite surreal: the protagonist does not see himself as a liberating hero or an oppressor. In fact it is highly likely that he or she barely distinguishes if the side they are on is the good or the bad. Nowhere is the present more present than during a bewildering event. That is one of the reasons why I distrust any kind of presentation involving a complicated string-pulley for a life-jacket on a high altitude aeroplane. It looks as if it could save your life. It probably wouldn’t.

I wonder how many people feel the same about the instantaneous ability (or lack thereof) of saving one’s life, perhaps one’s own life. Will it work? What will others do? As of late, thinking and acting fast looks more and more like a compulsory skill instead of an empathy exercise. The world swirls out of control from one day to the next and sometimes even from one hour to the next. There is little time for simple things. Routine is more of a luxury than a bore.

“planting wheat one week before to one week after the first frost is generally an ideal time for wheat planting due to ideal soil temperatures that favour rapid emergence.”

Think of the land, of agriculture, of planting and harvesting. The MFA[1] website states that “planting wheat one week before to one week after the first frost is generally an ideal time for wheat planting due to ideal soil temperatures that favour rapid emergence.”

Once the seeds are planted the wait begins. Harvesting only happens in fall.

But the rule of the land and the rule of man have very little in common these days. It used to be that farmers hoped for rain, nowadays they hope for peace. Because between planting and harvesting there are things to worry about that have nothing to do with nature and very much to do with other men.

1

I am not a farmer but with the little knowledge that I do have, I strongly believe the farmers of Eastern Ukraine planted their crops in hopes of harvesting their grain. And, like all good farmers, they too hoped for rain. But the rain of lead they received instead was probably different than what they had expected. Then the lead got bigger. Then it turned into men. It is nothing short of surreal to hope for grain and harvest tragedy instead.

“these are the stakes: to make a world in which all of God’s children can live or to go into the darkness.” (Lyndon Johnson, 1964)

 In July 1964, president Lyndon Johnson’s campaign aired “the Daisy Ad”. In it, a little girl counting the ripped petals of a daisy, then a countdown, then a nuclear blast. It stated “these are the stakes: to make a world in which all of God’s children can live or to go into the darkness.” The president’s line echoed W.H. Auden’s poem (entitled “September 1, 1939): “we must either love each other or we must die”. It seems half a century later we are very much in the same place.

©milena, 2014.

[1] Made for Agriculture: http://www.mfa-inc.com


new Japanese writing

the dawn of new literature or all apologies?

Modern Japanese literature, much like Weimar classicism, seems to be built around areal perception, showing a need to substantiate the empty spaces of interaction within the individual (for instance between body and mind or feeling and thought). Akin to Weimar classicism, it too is regarded with suspicion through the same critical mindset. The Weimar classicism fell short because of “[a perceived] inability of this common-sense outlook [to] convincingly bridge “feeling” and “thought”, “body” and “mind”.”[1] This could mean that it fell short not of defining the bridge but of conveying this definition to the critical audience.

Perhaps it is the same with Japanese writing today.

A proponent of areal literature, aiming to “build bridges within and from within”, is not a mere promoter of introspection but in fact an advocate of solipsism. And solipsism in itself is wildly opaque, prone to produce as many views as readers.

An attempted definition of solipsistic view draws onto the structural shift of perspective; for instance, if one writes about matter, one writes about what is there and uses what isn’t there to frame what is. Accordingly, if one writes about anti-matter, one writes about what isn’t there and uses what is there to frame the absence. Therefore, when one writes of “in-betweens” (what isn’t there), one focuses on negative space, solitary imagery and (sometimes) an overall sensorial numbness in order to emphasize the elevation of only one pure, ideal and/or archetypal experience.

Solipsistic writing is not the only way to write and considering its limitations, it isn’t always popular with European writers.

There are authors that use areal views differently and that ravel in interstitial emptiness using it to build tension, expose emotion or incubate magical realism (see the relationship between title and plot in Alice Munro’s “The bear came over the mountain”, the subject-object relationship in Proulx’s “The half-skinned steer”, or the mystic built-up prior to and culminating with the tyrant’s sale of the sea in “The autumn of the patriarch”). However areal literature is highly praised nowadays, either making a comeback or reinventing German classicism by keeping the same penchant for aesthetics and introspection.

As far as new writing goes, there seem to be two distinctive trends: the first trend, rooted in new American writing, draws on Hemingway’s simplicity of expression while steering clear from formulaic storytelling (steering clear from Chekhov’s gun, that is); the second trend, coming mainly from Japan (but not exclusively), toys with ideas previously considered by the late representatives of the sturm und drang movement, notably Goethe and Schiller, the very same authors whom (not coincidentally) are considered founders of the Weimar classicism.

In the case of authors like Murakami, experience is perceived as intimate and unique and it exacerbates the sufficiency of one (“So the fact that I’m me and no one else is one of my greatest assets. Emotional hurt is the price a person has to pay in order to be independent”). Similarly, in Faust, possession is an internalized experience, a process through which the object of possession is obliterated in favor of the individual act of possessing it (“What I possess seems far away to me, and what is gone becomes reality”). Both interpretations weigh heavily on the audience’s ability to empathize. This manner of producing literature is thus quite difficult considering that in order to obey its core values (in respect to aesthetics and solipsism) it relies on a technique borrowed from dramaturgy (catharsis). But between Weimar classicism and Japanese new writing, centuries of experimental literature came to pass.

Audiences today are far more opened to texts that create and control settings and have a broader understanding of decorum. Playwrights such as Sorescu (with Iona) or Brecht (with Baal) achieved the task of emphasizing what isn’t there by constantly showing the limitations of what is there (in Iona, the belly of the whale is a metaphor for solipsism: escapism is used as proof of a need to escape and the ultimate sacrifice is viewed as proof of the impossibility of transgressing one’s condition).

Japanese new writing today benefits from the experimental span across artistic means of expression; writers who are painters and playwrights, singers who are poets, film directors who write novels, all contributed to our better understanding of areal literature, a literature that focuses on subtle changes within an opaque framework, or between opaque frameworks.

What of translations?

There are two ways of accessing a text: reading the original or reading a translation. The original is not only revealing of the message the text is trying to convey, but also an open window into the culture it’s originating from. The reader can use this experience to gain access to the message, but also to trace cultural parallels between their own culture and that of the text.

Elements such as idioms and use of tense are telling when critically reading originals.

When reading a translation, the situation changes depending on an array of factors, such as the literary movement the original belongs to or the expectations of the literary environment it is translated into. Most critics agree on the fact that a translation is an independent work that can only achieve so much and only inspire to be similar, never identical to the original it translates.

In the case of areal literature it seems the devil is in the details. All cultures perceive identity differently and the markers for cleavages or dualism are not always the same. For instance one translator, working on translating a Japanese new writing piece for Granta magazine, says:

“I think of translating as involving both empathizing with and identifying with the voice of a piece. Most of the time, these two things are not so different. But if it’s challenging to empathize with the voice of a character who’s this self-absorbed and isolated, then, working to identify with it – and perpetuate its solipsism – is downright hazardous to the translator’s sense of self.

The whole point of translating is to make a piece more accessible, but what do I do if the voice I’m translating seems to alienate the reader without even trying? The more I identified with it, the less I found myself caring about the reader my words were supposed to reach.”[2]

Additionally, the framework of a literary piece is determined not only by the translator’s choices, but also by the language of choice and its pre-existent literature. Juxtaposing a translated original to the works of the literary movement it translated into and exposing it to the critical apparatus of the adopting language can lead to transformation. Promoting the translations of new writing, no matter the language, is not tantamount to promoting the originals. If our quest is to simply become aware of the existence of Japanese new writing, then a translation can serve the purpose.

But if our quest is truly to promote a new literary movement, the translations can only do so much. And while the audience understands and perceives the novelty of style, it does not always subscribe to the apologetic packaging, perhaps also due to the limitations of translation.

Boy Viewing Mount Fuji by Katsushika Hokusai (1839)

milena ©2014.

___________________________

[1] Quoting Wikipedia, from http://en.wikipedia.org/wiki/Weimar_Classicism

[2] From Granta online, translator’s note by Asa Yoneda, on The Dogs, original by Yukiko Motoya


lansare de carte la Cluj, pe strada Universităţii

La început a fost minciuna

–   debut literar –

Oana Heller

 

Joi, 19 iunie 2014, la ora 18:00, în Cluj, pe strada Universităţii numărul 2, într-o cafenea cu sticle (poate) albastre atârnând opiat de candelabru, o cafenea ce poartă un nume familiar oricărui scriitor ce-a fost sau va să fie – Insomnia – o veţi găsi pe Oana, alături de primul ei roman: “La început a fost minciuna“.

photo credit: Barbara Weibel

photo credits: Barbara Weibel

Ştim deja că există cel puţin două soiuri de copii pe lume: cei cuminţi și cei cu năbădăi; și mai știm din auzite că “La început a fost minciuna” face mai degrabă parte din a doua categorie – un roman greu de crescut, greu de dospit, dar iată, gata.

Cum te simţi acum Oana, ţinând în mână volumul? Ce s-a schimbat pentru tine?

     De fapt, încă nu am ținut în mână volumul. Am avut mici probleme cu coperta și încă nu am văzut forma finită a romanului, prin urmare încă nu s-a schimbat cu nimic felul în care mă simt. Nu cred că mi se va da peste cap concepția despre viață când îmi voi ține în palme cartea. Probabil voi fi încântată câteva zile apoi, prin 23 iunie (o dată cu primul examen din licență), îmi vor reveni nesiguranțele și grijile, frustrările și sentimentul că lumea e nedreaptă.

photo credit: O.M. Heller

photo credit: O.M. Heller

     A fost vreun moment, înainte de apariţia lucrării finale, înainte poate chiar și de manuscris, în care ai știut că vei scrie “La început a fost minciuna”?

     Întotdeauna am știut că voi scrie o carte (sau mai multe) despre unele dintre personajele astea, dar nu am știut exact cum va fi și pe cine va fi centrată. Mi-am dat seama că va fi despre Thomas și șerpăriile lui prin 2010.

     Cât de lung a fost drumul de la ideea de roman până la realizarea acestei idei?

     Mi-a venit prima idee și am început să o scriu. Amintiri despre mine scriind la „cartea asta” vin de prin clasa a 7-a, însă pe atunci abia dacă știam să leg două vorbe. În orice caz, unele personaje existau, ideea exista. Însă drumul de la prima idee până la conturarea unui roman coerent cu care să nu îmi fie rușine a durat cam opt ani, iar varianta aceasta, care va ajunge la cititori am scris-o în octombrie 2012- decembrie 2013.

Dacă ar fi să numești un catalizator, un factor care să te fi susţinut în tot acest timp, care-ar fi acest factor?

     Maria Heller și desigur personajele noastre. Fără Maria și fără susținerea ei aș fi renunțat de mult la scris, fără să o am pe ea cu care să împărtășesc universul personajelor mele, nu știu ce aș fi făcut. Iar fără personaje, sub a căror personaliate mă ascundeam și mă adăpostream de fiecare dată când mă deranja mediul înconjurător – atât de mult încât am probleme în a-mi aminti câteva luni bune din viață – nu știu cum aș fi trecut de liceu și cum m-aș fi descurcat în UAD.

     Ce fel de roman este “La început a fost minciuna”? Care îi este mesajul si care publicul?

     Asta e cea mai dificilă întrebare. Sunt mult prea apropiată de roman ca să pot să spun cum este; nu cred în împărțirea pe subspecii literare a romanelor și nu pot fi obiectivă față de propria mea lucrare. Dacă vrei neapărat-neapărat să îți zic în ce sertăraș ar trebui pus, aș spune că este un roman psihologic, un bildungsroman și așa, pe sfert, roman erotic.

     Cât despre mesaj, am fost conductor, corp și mâini pentru aceste personaje și le-am așternut povestea pe hârtie. Ei au transmis fiecare ce au vrut, ce au știut și ce au putut iar eu nu am dreptul să mă bag peste ei concluzionând, nu vreau să fac așa ceva și vreau să îi descurajez pe toți cei care vor să facă asta cu personajele mele. Cu personajele romanului „La început a fost minciuna” what you see is what you get. Nu e un roman ermetic sau simbolist care să necesite o scanare cu raze X, mesajele nu sunt criptate și pe acest text nu se poate face analiză literară ca pentru partea a 3-a de la Bacu-ul la limba română. Am spus o dată în roman cu Thomas:

„Dacă aş vrea aş putea să găsesc un adevărat concept şi un laitmotiv pentru acea carte picată în bot, aş putea să zic că semnifică copilăria mea sfârşită brusc, în zvâcniri de sânge şi spermă, pumni şi ocări, sau orice alt fel de pulisme de-astea cvasi-intelectuale, dar nu vreau. E o carte picată pă jos, lângă un copil picat pă jos. Simple as that.”

Autorii sunt adesea foarte atașaţi de personajele lor, iar personajele tale au petrecut un timp îndelungat alături de tine: de care dintre ei iţi va fi dor?

     Nu îmi va fi dor de nici unul dintre ei pentru că nu mă despart de nici unul. Ei nu pleacă nicăieri, sunt cu mine, în mine. Cele mai bătrâne personaje ale mele sunt Eric și Rebeca. Pe Eric cred că îl am de pe la 11-12 ani și pe Rebeca încă de pe vremea în care mă jucam cu păpușile cu sora mea mai mică. De atâta timp au ajuns să facă parte din mine, din personalitatea mea și din viața mea. Sunt prietenii mei, copii mei, my alter egos. Dacă îmi este dor de vre-un personaj de-al meu o rog pe Maria să fie acel personaj.

Mult timp, însă, am avut o problemă cu Thomas, m-am deconectat de el și am avut impresia că „moare”, că nu mai pot să îl simt. Au fost aproape doi ani în care conexiunea mea cu el era foarte slabă; mă simțeam ca și cum el ar fi în comă, alături de mine dar totuși imposibil de accesat. Acum ne-am „reconectat” și totul e ok.

photo credit: O.M. Heller

photo credit: O.M. Heller

Consideri povestea personajelor spusă? Crezi că vor reveni pe parcursul altor volume? Speri sa le mai întâlnești?

     Povestea nu e nici pe departe spusă, se termină brusc și în coadă de pește. M-am apucat de lucrat la partea a doua și prin toamnă-iarnă sper că va apărea „Fața în palme” (romanul lui Maria Heller) care se va împleti cu romanele mele și împreună vor forma ceva foarte interesant, demn de urmărit. Povestea personajelor mele începe în 2009 (anul cuprins în roman) dar eu am cartografiat terenul până prin 2016 și voi scrie alături de Maria până vom ajunge acolo, indiferent de e pace sau război, dacă se vând sau nu romanele… noi scriem.

     O sumă de lucruri s-au schimbat în ultimele luni în viaţa ta – închei o facultate, un manuscris – o perioadă ocupată, activă, o perioadă plină de promisiuni, de noi începuturi. Cu ce-ai vrea să începi mai întâi? O vacanţă? Un nou proiect?

Întrebarea îmi pare ciudată, ca și croită pentru altcineva… ca o rochie de gală și Loubutins când eu umbu în tricouri de tipi și cu teneșii sparți în talpă. Din punctul meu de vedere nu s-a schimbat absolut nimic în viața mea. Duminică mi-am pus o pălărie pătrățoasă în cap și m-am împiedicat pe scena casei de cultură a studenților iar după am primit un braț de flori și mi s-au făcut poze. Atâta tot. Cu atât mă schimbă faptul că am încheiat o facultate, cu cât te-ar schimba faptul că porți o pălărie. Am încheiat lucrul la manuscrisul ăsta în decembrie 2013 și de atunci tot aștept să simt ceva, orice. Dar nu simt. Nu mă simt dintr-o dată un geniu sau un scriitor, nu mă trezesc dimineața simțindu-mă o versiune îmbunătățită a mea. Nu m-a schimbat cu nimic. Schimbările nu vin din exterior; 300 de pagini de word sau 7 buchete de flori și 4 examene nu te schimbă. Sunt extraordinar de mulțumită cu felul în care am finalizat romanul, însă mie mi se pare common sense să fie așa. Sunt o perfecționistă.

Apoi, nimeni nu mi-a promis nimic. Nici un nou început, nici o promisiune glorioasă doar muncă, probleme și muncă degeaba. Am decis subit să îmi public romanul; aș fi putut să o fac mai repede. Aș fi putut să nu îmi dau licența sau să îmi îngheț anul, să îmi retrag dosarul de la facultate pentru că mi-am dat seama că pictura nu mai este prioritară în viața mea, dar am decis să rămân din loialitate față de „pasiunea” pe care am avut-o atâția ani. Toate aceste realizări constituie de fapt decizii pe care s-a întâmplat să le iau în perioada asta de timp și nimic mai mult, iar deciziile astea au propriile lor urmări: am decis să îmi public cartea: îmi apare cartea. Am decis să îmi dau liceța: am festivitate de absolvire, muncă pentru lucrarea de licență și examene. Nimic special.

Chiar după ce termin cu examenele de licență vreau să merg să înot puțin, dar după aceea, chiar de a doua zi dacă îmi stă mintea, mă apuc de scris. Nu am mai scris de prin martie nimic, prinsă fiind cu tot felul de probleme irelevante și agasante.

Voi continua cu volumul doi din „La început a fost minciuna” și mă voi apuca de un proiect nou alături de Maria Heller, o bandă desenată sau un roman grafic, toate astea înainte de admiterea la master.

 

photo credit: O.M. Heller

photo credit: O.M. Heller

Oana Heller este studentă a Universităţii de Artă și Design din Cluj-Napoca și a Hochschule der Bildenden Kunste Saar din Saarbrucken. Oana scrie. “La inceput a fost minciuna” este rezultatul acestui demers literar: un roman ce abordează teme precum pierderea identităţii în societatea de masă, toleranţa, asumarea identităţii sexuale într-o lume înţesată de prejudecăţi.

“La început a fost minciuna” este ilustrat de Maria Heller.

O istorie ce marchează fiecare piatră de hotar în drumul de la manuscris la print, puteţi găsi aici iar mai multe detalii legate de lansare veţi găsi aici.

 

 

 milena ©2014

 


a thorn in one’s side

the anti-human spikes and the anti-spike humans

photo credit: "ethical pioneer" for Twitter

photo credit: ethical pioneer.

London, 2014. Metal is a marvel of engineering. Like all marvels that bend and shape, this one too can be either blunt or sharp to suit one’s crafting needs. In the spur of a moment, some Londoneers decided they wanted it sharp, kind of like their anti-European political discourse. Therefore spikes were errected to protect the sidewalks from unwanted inhabitants. Floor studs, to be precise.

The story is, of course, larger than that but we cut it down to size, for the sake of brevity.

What happened after the thorny matter was settled is more interesting. It turns out not everyone is ready to give up charity and, contrary to general belief, the next door neighbour isn’t just about willing to spike the less fortunate.

Spiking: this is a matter we traditionally know a few things about.

photo credits:  Tom Johnson for Vice

photo credits: Tom Johnson for Vice

In the dark of night (or perhaps early dawn) activists carrying buckets of concrete covered the spikes and leveled the ground. This is good news: it means we’re not cynical enough to irrevocably hate each other just yet and the days of “we must either love each-other or we must die” are still upon us. Perhaps there is still hope for our wolf crying humanity after all.

photo credit: Tom Johnson for Vice

photo credit: Tom Johnson for Vice

 

milena ©2014


what saves the poor boy?

Working as a curator in your spare time is a lot similar to digging for gold in your back yard: it’s fun working the metal detector, but the precious ore is rare. Still, every now and then you come across fiction that promises. Burgeoning short stories saying you will meet their author again. One such short story is “poor boy” written by a promising new voice: Elahzar Rao.

According to the online bio, ELAHZAR RAO has a B.A. in English from Hunter College, and is currently pursuing an M.S. in education at Long Island University.  His publication credits include artwork in Cerise Press, Prick of the Spindle, The Centrifugal Eye, Fogged Clarity, and Convergence, as well as short stories forthcoming in Hawai’i Review, Fiction Fix, Pilot, and The Literary Review.

I came across the author while curating for Fiction Magazines, and made a mental note to “look it up” later. The piece I initially saw was different than the works I found published, but all stories were glued with an intriguing style. He is a versatile artist interested in more than just writing: I suspect he isn’t at the end of his creative transformation as he still ably toys with multiple means of expression and his photography is rivalling with his writing.

One of his published works appears in the Cortland Review (issue 57). It is called “poor boy” and tells the story of an ordinary family that gets so caught up in fighting the windmills of modern existence that it loses sight of their sons.

Their involuntary omission comes at an unforeseen cost, and their effort to climb the ladder to a better life are deemed shallow and scattered in the four winds in the aftermath of the disaster.

While still holding the overweight of the sensational narrative, the short story is redeemed by a very personal use of language. The author has a strong voice and gives special attention to style.

He makes good use of symmetry, apparent in phrasing such as “whatever he had worn now seemed shed”. The piece has an adequate sense of rhythm and laboriously builds momentum through reminiscence. It is well-balanced and stays true to the POV. Still rough around the edges, but undoubtedly good. I have a feeling we will hear of M. Rao again, but you don’t have to take my word for it.

In fact, I encourage you not to. Go and see for yourselves. Find out what saves the ‘poor boy’ on ‘”the Cortland Review” website.

milena ©2014


words particle zoo and noViolet Bulawayo

Back in mid-February a newspaper title caught my eye. It insisted on forcing the conversion of a very English verb – “to bluff” – in tight, latin suffix-ed, shoes. This lead to a heated debate in a close circle of language afficiandos. We argued language is a living organism, but we failed to reach an agreement on what kind of healthy food it should eat. The case of natural growth was argued, neck and neck with that of academic trimming.

Are the new imported words part of an unnatural ‘particle zoo’ of the linguistic kind, or just the result of ageing in diversity?

Below, I will delve in the intricacy of language innovation, enlisting the help of a methodical words crafter that goes by the pen name noViolet Bulawayo.

NoViolet Bulawayo © Man Booker Prize 2013

Elizabeth Zandile Tshele is a talented and meticulous words crafter. Only four years my senior, the Zimbabwe-born author spent her formatting years in a place imbued with story barely waiting to be told. And when she started writing down the words, a powerful narrative came to play. Her novel, We need new names was shortlisted for the Man Booker Prize.

Her short stories are ready for their readers within the pages of Guernica mag.

She took to writing using the pen name NoViolet Bulawayo: NoViolet translates as “with Violet” and it is an homage to her mother (who passed away when the author was only eighteen months old); Bulawayo is the author’s home city.

Longing is ever present – both in style and in name. The stories are grown on a backbone of objective narration, but they blossom out of the factual and they shine with glistering new language dew. Because even though we know the words, when we read noViolet’s stories we realise we don’t know these words that swirl about, forming a new language of the soul. Adjectives and nouns fall differently in place and work in a different harmony and rhytm. This is partly because English is by no means a sufficient ambassador of the African spirit and partly because the author took to the language and internalised it in a unique way.

In the case of noViolet’s stories, it feels as if the author is not speaking, but wearing the language.

As far as the author is concerned, English stays awkward and foreign:

The problem with English is this: You usually can’t open your mouth and it comes out just like that–first you have to think what you want to say. Then you have to find the words. Then you have to carefully arrange those words in your head. Then you have to say the words quietly to yourself, to make sure you got them okay. And finally, the last step, which is to say the words out loud and have them sound just right.
But then because you have to do all this, when you get to the final step, something strange has happened to you and you speak the way a drunk walks. And, because you are speaking like falling, it’s as if you are an idiot, when the truth is that it’s the language and the whole process that’s messed up. And then the problem with those who speak only English is this: they don’t know how to listen; they are busy looking at your falling instead of paying attention to what you are saying. – from We need new names

She wears English like a well-tailored suit and she has successfully weeded out the obstacles in the way of story-telling.

But there is another thing: nurturing. If you are to transplant a plant from one pot to another, you always make sure it has some of its original soil and you always make sure it is nurtured enough. We can argue the same about language: if you are to internalise a foreign language to the point of making a first hand creative use of it, you must nurture it. So, if we return to the well-tailored suit analogy, the relationship between language and words-crafter is symbiotic. This is not unheard of: Shakespeare alone is considered responsible for some two thousand new English words. The language is the words crafter’s tool and if it isn’t sharp or broad enough, it is up to the words crafter to adjust it.
So what of the particle zoo, then? Well, not everyone is a cunning enough words crafter, ready to internalise and improve a language that isn’t capable of expressing the exact message conveyed. Some simply resort to ungracefully jamming an obviously foreign word into latin sufix-ed shoes. Hence the odd-looking particle zoo-like result.

many mad monsters © nikki frances

milena ©2014


Romanul grafic la noi acasă

despre Prâslea cel Voinic și merele de aur (de Maria Surducan)

Voinicul Mariei Surducan și-a croit drum, peste mări și ţări, de pe raftul librăriei de acasă, pe biroul meu.

                 Despre Maria Surducan v-am mai vorbit. Ba chiar, am vorbit și cu ea despre voi. Am aflat că-i plac poveștile și că lucrează de zor la adaptarea lor în romane grafice. Am mai aflat că atunci când nu lucrează la romane grafice inspirate din folclor, lucrează la povești ilustrate originale.

                Despre Prâslea am lăsat-o pe Maria să vorbească:

Prâslea cel Voinic a prins viaţă în bandă desenată datorită personajelor. Prima a fost pasărea măiastră, cea care pune în mişcare intriga prin furtul merelor de aur. În versiunea mea, e o fiinţă şireată, agilă, dar care ascunde sub aparenta nepăsare şi accentul ardelenesc un plan bine pus la punct. Apoi au apărut fraţii cei răi”… simbolic, ei sunt versiuni alternative ale personajului principal, sunt Făt-Frumos care a făcut o alegere greşită. Dar practic, unul e şcolit în Austro-Ungaria, unul a fost plecat cu Erasmus la turci, primul vrea să pună mâna pe tron cu orice preţ, al doilea ia totul în zeflemea. Apoi a fost Lupul Cenuşiu (mentorul), apoi personajul negativ (Negru Împărat)…

Astăzi, după ce am terminat lectura, am și eu câte ceva de spus: Prâslea cel Voinic și merele de aur, în varianta Mariei Surducan, este un roman grafic savuros care, păstrând elementele basmelor din care se inspiră, transportă acţiunea pe un tărâm nou, un tărâm unde magia și știinţa se întâlnesc și se completează.

Un ochi de pasare maiastra

Se spune că poveștile sunt predestinate reinventării – parte din cultura orală, mai vechi decât scrisul, mai vechi poate și decât focul, poveștile dau măsura lumii din care se desprind. Şi înainte să fie cuvânt, poveștile au fost imagine cu tâlc. Poate tocmai de aceea îi șade atât de bine paserii măiestre în închipuirea grafică.

Ştiind că romanul grafic este cu precădere dificil, datorită imperativului echilibrului dintre imagine și text, am deschis cartea Mariei cu inima cât un purice: dacă imaginea e prea puternică? Textul prea abraziv? Temerile s-au dovedit a fi fără temei: nici pomeneală de vreun dezechilibru – Prâslea strălucește în decorul difuz al ilustraţiilor. Şi-apoi incantaţiile, polimorfismul și-o sumă de surprize contribuie la augumentarea experienţei cititorului.

Iar între toate surprizele una parcă mi-a fost mai dragă între toate:

Praslea a venit c-o misiva

milena ©2014


the creative pet project

They don’t speak your tongue, they speak into your eyes: There’s word of a wonderful artistic project aimed at the animal lovers out there.

Back on the rugged continent we call old, much turmoil has set our last half-decade ablaze. Most of us forgot to be kind. And when that happened, others denounced cruelty and deplored its innocent tongue-tied victims.

Gandhi once said; “The greatness of a nation and its moral progress can be judged by the way its animals are treated”. Our history in recent years has shown evidence of the neglect humankind has shown toward it’s follow Earthlings. The Creative Pet Project book is an attempt by the arts community to highlight some of the beauty of our animal companions, in order to help raise money for charity.

Why? Because some people tightened their belts and loosened their pets’ collars, letting them go so far that the animals were sent to oblivion. The people forgot that any pack is only as strong as its underdog. Their “new found forgetfulness” dripped poisonous ooze over moral fabric, portraying it to be as elastic as any momentous whim of desperation.

Started in July 2012, the project began as a small idea, and has now grown to its present position. The concept of asking artists to contribute art, that would be bound in a single volume, to raise money to animal concerns is, as far as we are aware a unique addition to the literary world.

But artists had enough:  they gathered together for a marvellous project to say that well, when the going gets tough, the tough don’t have to get going. 111 artists from 250 countries started making artwork for a pet project: a book telling the illustrated story of their relationship with their pets; a book illustrating our kindness instead of our fear ridden yellowed fangs. The profits for all the hard work? They will go to the animal charities that need them the most.

the creative pet project

The Creative Pet Project, started in 2012, is aiming at raising thirty thousand dollars on indiegogo.com, in order to print a fantastic book, sell it and donate the profits to charity. Prints and e-books are involved. Lots of personalised gimmicks are involved. There’s a reward for every participant, “no matter how small”. But the biggest reward is the feeling one gets from seeing this project unfolding, from hearing imagined pet voices saying squeaky “thank you”s because we all know  that they don’t speak our tongues, but they do speak into our eyes.

You can find more on the creative pet project here.