« Amadeus » de Peter Schaffer la Theatre Royal des Galleries

Piesa se desfăşoară în Viena anului 1781, la curtea Habsburgilor, într-un timp în care Imperiul Austro-Ungar este condus de un împărat pasionat de artele frumoase. Josef al II-lea asigură la curtea sa un climat favorabil compozitorilor vremii, care beneficiază de un prestigiu aparte : servitori ai nobilităţii ei sunt, întâi de toate « servitorii divini », iar printre ei, Antonio Salieri este incontestabilul favorit.

Curtea lui Josef al II-lea este o curte care preţuieşe eticheta, educaţia înaltă, şi care este hotărâtă să ţină mediocritatea plebei la distanţă – un motiv în plus pentru care să fie luată prin surprindere de un tânăr compozitor german,  pe numele său Wolfgang Amadeus Mozart care, fără meritul unei educaţii de seamă, aduce cu sine un talent copleşitor.

1

Denis Carpentier as W.A. Mozart

Apariţia prodigioasă a lui Mozart în rândul celor mai talentaţi compozitori ai timpului său nu este aplaudată de toată lumea: câţiva dintre nobilii conservatori şi dintre compozitorii recunoscuţi ai vremii sunt neplăcut surprinşi de comportamentul adesea vulgar al  tânărului, pe câtă vreme alţii îi recunosc şi invidiază talentul…

Este o idee centrală a curentului romantic aceea conform căreia fiinţa umană este locuită efemer de geniu, iar acest dar perfect al inspiraţiei divine este inevitabil prea mult pentru constituţia fragilă, grobiană şi imperfectă a naturii umane.

Pe această idee pare să se fi bazat şi Peter Schaffer când a construit “Amadeus”, povestea unui Mozart tânăr care este la fel de imperfect în viaţă pe cât este de prodigios în muzică. Cu cât mai mult se îngroapă în banalitatea cotidiană, cu atât mai mult se înalţă spiritual, iar muzica lui devine mai pură, mai clară.

În rolul nostru dublu de creatori şi martori ai creaţiei, ne agăţăm la rândul nostru de arhetipul transcendenţei prin suferinţă. Suferinţa pare a fi vehicolul ce-l face pe om demn de sine însuşi, iar disciplina întru suferinţă instrumentul ce facilitează această tranziţie. Dar în piesa lui Schaffer, Mozart este descris ca un om prea tânăr pentru a înţelege disciplina : « Mereu vorbesc prea mult, de aceea dragul meu tată obişuia să-mi spună că ar fi mai potrivit să mă lipsesc. »

Portretul lui Schaffer descrie un Mozart fără virtute : ajunge la Viena pe aripile unui succes fulgerător şi este sedus de imaginea unei vieţi în graţiile Curţii, infatuat şi îmbătat de succesul la public. Se precipită într-un mariaj nepotrivit, conchis fără acordul tatălui său ; ignoră normele societăţii de care doreşte să aparţină şi este adesea vulgar. Toate aceste imperfecţiuni, alături de lipsa evidentă a oricărei urme de disciplină sau respect, şi combinate cu un talent excepţional ce-i face pe compozitorii vremii să creadă că este « o voce divină », reuşesc să-l înfurie pe Antonio Salieri, un compozitor de seamă al Curţii imperiale.

Salieri este muşcat de invidie: la rându-i, şi-a dedicat viaţa compoziţiei muzicale, trăind disciplinat şi în asceză, în aşteptarea unui loc în panteonul marilor compozitori ai tuturor timpurilor. A muncit laborios şi pentru multă vreme doar ca să-şi vadă locul subminat de un tânăr ignorant a cărui muzică depăşeşte tot ceea ce el – marele Salieri – a creat vreodată. Infectat de hubris, Salieri  pune la cale un plan prin care să-l nimicească pe Mozard : de-a lungul timpului, încearcă să-i murdărească onoarea seducându-i soţia, îi subminează cariera la curte, şi îl aduce în cele din urmă în ghearele sărăciei şi bolii.

Pe toată durata acestui mizerabil joc Salieri este convins că, cu cât încearcă mai mult să-l reducă pe Mozart la tăcere, cu atât îl înfurie mai tare pe Dumnezeu şi, deşi înspăimântat de-acest gând, arătându-se uneori a-şi regreta acţiunile, alege să continue: pentru că nu se poate opri până când Dumnezeu nu-l binecuvântează cu măcar o firimitură din talentul pe care-l acordă lui Mozart. Şi atunci când Dumnezeu refuză în repetate rânduri să-i ofere inspiraţia la care crede că are dreptul (timp în care îi acordă în mod constant acest dar lui Mozart), Salieri se decide să « fure » nemurirea la care crede că este îndreptăţit, oferindu-se să fie pentru totdeauna la antipodul  graţiei divine :

« Şi când glasurile lor vor rosti numele Domnului cu desfătare, vor fi obligate să-l rostească şi pe cel al lui Salieri, cu dezgust. »

                În cele urmă deci, Antonio Salieri îşi obţine locul în panteonul divin, dar nu ca geniu ci ca imagine a mediocrităţii.

                Puteţi găsi scenariul lui Peter Schaffer aici.

***

pentru versiunea în limba engleză, mergeţi aici.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s