Category Archives: două parale pe

« Amadeus » de Peter Schaffer la Theatre Royal des Galleries

Piesa se desfăşoară în Viena anului 1781, la curtea Habsburgilor, într-un timp în care Imperiul Austro-Ungar este condus de un împărat pasionat de artele frumoase. Josef al II-lea asigură la curtea sa un climat favorabil compozitorilor vremii, care beneficiază de un prestigiu aparte : servitori ai nobilităţii ei sunt, întâi de toate « servitorii divini », iar printre ei, Antonio Salieri este incontestabilul favorit.

Curtea lui Josef al II-lea este o curte care preţuieşe eticheta, educaţia înaltă, şi care este hotărâtă să ţină mediocritatea plebei la distanţă – un motiv în plus pentru care să fie luată prin surprindere de un tânăr compozitor german,  pe numele său Wolfgang Amadeus Mozart care, fără meritul unei educaţii de seamă, aduce cu sine un talent copleşitor.

1

Denis Carpentier as W.A. Mozart

Apariţia prodigioasă a lui Mozart în rândul celor mai talentaţi compozitori ai timpului său nu este aplaudată de toată lumea: câţiva dintre nobilii conservatori şi dintre compozitorii recunoscuţi ai vremii sunt neplăcut surprinşi de comportamentul adesea vulgar al  tânărului, pe câtă vreme alţii îi recunosc şi invidiază talentul…

Este o idee centrală a curentului romantic aceea conform căreia fiinţa umană este locuită efemer de geniu, iar acest dar perfect al inspiraţiei divine este inevitabil prea mult pentru constituţia fragilă, grobiană şi imperfectă a naturii umane.

Pe această idee pare să se fi bazat şi Peter Schaffer când a construit “Amadeus”, povestea unui Mozart tânăr care este la fel de imperfect în viaţă pe cât este de prodigios în muzică. Cu cât mai mult se îngroapă în banalitatea cotidiană, cu atât mai mult se înalţă spiritual, iar muzica lui devine mai pură, mai clară.

În rolul nostru dublu de creatori şi martori ai creaţiei, ne agăţăm la rândul nostru de arhetipul transcendenţei prin suferinţă. Suferinţa pare a fi vehicolul ce-l face pe om demn de sine însuşi, iar disciplina întru suferinţă instrumentul ce facilitează această tranziţie. Dar în piesa lui Schaffer, Mozart este descris ca un om prea tânăr pentru a înţelege disciplina : « Mereu vorbesc prea mult, de aceea dragul meu tată obişuia să-mi spună că ar fi mai potrivit să mă lipsesc. »

Portretul lui Schaffer descrie un Mozart fără virtute : ajunge la Viena pe aripile unui succes fulgerător şi este sedus de imaginea unei vieţi în graţiile Curţii, infatuat şi îmbătat de succesul la public. Se precipită într-un mariaj nepotrivit, conchis fără acordul tatălui său ; ignoră normele societăţii de care doreşte să aparţină şi este adesea vulgar. Toate aceste imperfecţiuni, alături de lipsa evidentă a oricărei urme de disciplină sau respect, şi combinate cu un talent excepţional ce-i face pe compozitorii vremii să creadă că este « o voce divină », reuşesc să-l înfurie pe Antonio Salieri, un compozitor de seamă al Curţii imperiale.

Salieri este muşcat de invidie: la rându-i, şi-a dedicat viaţa compoziţiei muzicale, trăind disciplinat şi în asceză, în aşteptarea unui loc în panteonul marilor compozitori ai tuturor timpurilor. A muncit laborios şi pentru multă vreme doar ca să-şi vadă locul subminat de un tânăr ignorant a cărui muzică depăşeşte tot ceea ce el – marele Salieri – a creat vreodată. Infectat de hubris, Salieri  pune la cale un plan prin care să-l nimicească pe Mozard : de-a lungul timpului, încearcă să-i murdărească onoarea seducându-i soţia, îi subminează cariera la curte, şi îl aduce în cele din urmă în ghearele sărăciei şi bolii.

Pe toată durata acestui mizerabil joc Salieri este convins că, cu cât încearcă mai mult să-l reducă pe Mozart la tăcere, cu atât îl înfurie mai tare pe Dumnezeu şi, deşi înspăimântat de-acest gând, arătându-se uneori a-şi regreta acţiunile, alege să continue: pentru că nu se poate opri până când Dumnezeu nu-l binecuvântează cu măcar o firimitură din talentul pe care-l acordă lui Mozart. Şi atunci când Dumnezeu refuză în repetate rânduri să-i ofere inspiraţia la care crede că are dreptul (timp în care îi acordă în mod constant acest dar lui Mozart), Salieri se decide să « fure » nemurirea la care crede că este îndreptăţit, oferindu-se să fie pentru totdeauna la antipodul  graţiei divine :

« Şi când glasurile lor vor rosti numele Domnului cu desfătare, vor fi obligate să-l rostească şi pe cel al lui Salieri, cu dezgust. »

                În cele urmă deci, Antonio Salieri îşi obţine locul în panteonul divin, dar nu ca geniu ci ca imagine a mediocrităţii.

                Puteţi găsi scenariul lui Peter Schaffer aici.

***

pentru versiunea în limba engleză, mergeţi aici.


Romanul grafic la noi acasă

despre Prâslea cel Voinic și merele de aur (de Maria Surducan)

Voinicul Mariei Surducan și-a croit drum, peste mări și ţări, de pe raftul librăriei de acasă, pe biroul meu.

                 Despre Maria Surducan v-am mai vorbit. Ba chiar, am vorbit și cu ea despre voi. Am aflat că-i plac poveștile și că lucrează de zor la adaptarea lor în romane grafice. Am mai aflat că atunci când nu lucrează la romane grafice inspirate din folclor, lucrează la povești ilustrate originale.

                Despre Prâslea am lăsat-o pe Maria să vorbească:

Prâslea cel Voinic a prins viaţă în bandă desenată datorită personajelor. Prima a fost pasărea măiastră, cea care pune în mişcare intriga prin furtul merelor de aur. În versiunea mea, e o fiinţă şireată, agilă, dar care ascunde sub aparenta nepăsare şi accentul ardelenesc un plan bine pus la punct. Apoi au apărut fraţii cei răi”… simbolic, ei sunt versiuni alternative ale personajului principal, sunt Făt-Frumos care a făcut o alegere greşită. Dar practic, unul e şcolit în Austro-Ungaria, unul a fost plecat cu Erasmus la turci, primul vrea să pună mâna pe tron cu orice preţ, al doilea ia totul în zeflemea. Apoi a fost Lupul Cenuşiu (mentorul), apoi personajul negativ (Negru Împărat)…

Astăzi, după ce am terminat lectura, am și eu câte ceva de spus: Prâslea cel Voinic și merele de aur, în varianta Mariei Surducan, este un roman grafic savuros care, păstrând elementele basmelor din care se inspiră, transportă acţiunea pe un tărâm nou, un tărâm unde magia și știinţa se întâlnesc și se completează.

Un ochi de pasare maiastra

Se spune că poveștile sunt predestinate reinventării – parte din cultura orală, mai vechi decât scrisul, mai vechi poate și decât focul, poveștile dau măsura lumii din care se desprind. Şi înainte să fie cuvânt, poveștile au fost imagine cu tâlc. Poate tocmai de aceea îi șade atât de bine paserii măiestre în închipuirea grafică.

Ştiind că romanul grafic este cu precădere dificil, datorită imperativului echilibrului dintre imagine și text, am deschis cartea Mariei cu inima cât un purice: dacă imaginea e prea puternică? Textul prea abraziv? Temerile s-au dovedit a fi fără temei: nici pomeneală de vreun dezechilibru – Prâslea strălucește în decorul difuz al ilustraţiilor. Şi-apoi incantaţiile, polimorfismul și-o sumă de surprize contribuie la augumentarea experienţei cititorului.

Iar între toate surprizele una parcă mi-a fost mai dragă între toate:

Praslea a venit c-o misiva

milena ©2014


cărţi cu Roberto Kuzmanovic și Bibliocărţi

         Pe cei de la Bibliocărţi i-am cunoscut în 2013, când se aflau încă la început de drum. O echipă extraordinară cu care mi-a plăcut să lucrez, o echipă care nu face decât să crească, oferind o experienţă plăcută cititorilor săi și căutând să satisfacă gusturi literare dintre cele mai diverse.

           Se spune că o carte deschide porţi ce altfel nu s-ar deschide. Călătorul ce bate pagini cu semnul de carte află mai multe mai repede și mai puţin costisitor decât turistul ce bate drumul înarmat c-un toiag și-o hartă. Cu toate acestea, unii spun[1] că o carte este întotdeauna provincială. Nucleul textului, esenţa, vine dintr-un loc mic: din blocul 3d spre exemplu, aflat în Crângași, colţ cu Ion Mihalache – fostul 1 Mai. Cu toate acestea, locul mic astfel descris devine punctul de origine al unei povești universale, care transcede graniţele orașelor și limbilor, vorbind în graiul autentic al celor ce rezonează cu povestea. Şi-apoi ce-i mai frumos decât să afli cu atât de puţin efort c-au mai fost și alţii în povești similare cu a ta? Cartea umple casa, sufletul și mintea cu poveste, alungând în cotloane și firide prăfuite îndoiala, frica și singurătatea.

            Apoi, sunt două feluri de oameni pe lume: cei ce citesc și cei ce se gândesc la asta. Pentru primii, cât și pentru cei din urmă, există biblioteca. Iar de la o vreme biblioteca a devenit și mai accesibilă, locuind mai puţin în stradă și mai mult în online. Diverse proiecte, oficiale, alternative sau de underground, caută să aducă cititul pe ecranul fiecăruia, oferind un spaţiu virtual în care utilizatorii pot “răsfoi” o carte sau pot citi recenzia alteia. Astăzi ne vom opri asupra unui astfel de proiect alternativ, Bibliocărţi pe numele său, condus de-o echipă frumoasă și foarte muncitoare, hotărâtă să ofere calitate cititorilor săi.

           Bibliocărţi a luat fiinţă în 2013 ca o nouă versiune, mai mare și mai vitează, a “Bibliotecii Prăfuite” găzduite odinioară de blogspot. Astăzi, proiectul a trecut de pragul de zece mii de fani pe facebook și continua să atragă cititori pe www.bibliocarti.com.

Calea către inima unei femei trece prin librărie (sau bibliotecă)

          În spatele proiectului se află Roberto Kuzmanovic, un clujean destoinic de 21 de ani; om fain și cu vorba molcomă care, crezând c-ar fi loc de mai bine în oferta românească de cărţi și recenzii online, s-a pus pe treabă și a alcătuit un plan și-o echipă de oameni care să-i împărtășească viziunea și să ajute Bibliocărţi să crească și să devină cu fiecare zi mai bun.

Roberto Kuzmanovic

          Şi tocmai pentru că este un om fain și destoinic, Roberto a acceptat să răspundă la câteva întrebări legate de proiectul simpatic pe care l-a ticluit alături de echipă. Şi pentru că nu știam de unde-ncepe, am decis să-l întrebăm ce cărţi îi plac:

            Roberto, există pe rafturile Bibliocărţi vreo carte anume pe care s-o fi citit înainte și de care îţi aduci cu drag aminte? Sau vreo scenă dintr-o carte pe care-ai vrea s-o-mparţi cu noi?

          Tipurile de cărți pe care le citesc acum nu se găsesc încă integral pe Bibliocărți, însă o să apară în timp. Există însă un titlu,  Schimbând gândirea îţi schimbi viaţa, de Brian Tracy pe care îl recomand oricui. O carte care te ajută să vezi din altă perspectivă viața și mintea omului, o carte care te ajută să îți ridici moralul, să îți schimbi viața prin simplu fapt că îți arată cum mintea ta poate fi deschisă spre orizonturi mult mai largi, o carte care te poate face să devii fericit.

          Un fragment care mi-a atras atenția și m-a impulsionat a fost:

          Gândurile tale determină imagini, reprezentări și emoţiile asociate, așadar, cu ceea ce ai în minte. Aceste vizualizări și trăiri determină atitudini și acţiuni. Faptele tale au apoi consecinţe și rezultate care influenţeaza evenimentele ulterioare.

          Dacă te vei gândi la succes și încredere, te vei simţi puternic și competent și vei avea rezultate mai bune în tot ceea ce faci. Dar în cazul în care te vei gândi ca poţi greși sau să te faci de râs, vei obţine rezultate slabe, indiferent de cât de bun ești în realitate.

          Fragmentul subliniază importanţa modului de a gândi, iar dacă ești o persoană neîmplinită, îți sugerează că ar trebui să-ți schimbi mentalitatea în abordarea obstacolelor apărute în cale.

            Dac-ar fi să explici în trei cuvinte de ce ţi-a plăcut scena respectivă, care-ar fi cuvintele pe care le-ai folosi?

          Descoperire, schimbare, acțiune!

            De ce-ai ales să deschizi o bibliotecă online?

            Aveam acasă o bibliotecă moștenită în care stăteau vreo 40-50 de cărți și pe care nimeni nu o băga în seamă. Era plină de praf. Acolo erau și volumele de poezii de Eminescu care m-au atras foarte mult. (Așa am început eu să citesc) Făceam curățenie și m-am gândit că mi-ar plăcea să o extind. Mi-ar plăcea să povestesc cu alte persoane despre cărțile citite. Atunci mi-a venit prima dată ideea unei biblioteci online. M-am interesat, am căutat pe internet și am văzut că lumea pare a fi interesată. Așa a luat naștere blogul Biblioteca Prăfuită. Mi-a plăcut, am fost motivat să citesc mai mult, să povestesc mai mult, să scriu mai mult și cel mai important, am descoperit o lume frumoasă a cărților. Mi-am dezvoltat tot mai mult ideea, am văzut și greșelile făcute la început și mi-am dat seama că merită să continui. Am continuat cu Bibliocărți.com care a devenit adevărata bibliotecă online pe care mi-o doream.

          Am fost atât de atras încât a devenit dintr-o idee, o adevărată pasiune.

            Cât de mare speri să ajungă Bibliocărţi?

            De la o pasiune a devenit principala mea ocupație! Sper să ajungă cel mai mare site de lectură din România și nu numai.

Gândurile tale determină imagini, reprezentări și emoţiile asociate, așadar, cu ceea ce ai în minte. Aceste vizualizări și trăiri determină atitudini și acţiuni. Faptele tale au apoi consecinţe și rezultate care influenţeaza evenimentele ulterioare.

             Ce înseamnă cititul pentru tine? Este lectura  pentru fiecare sau numai pentru unii?

         Lectura este pentru fiecare, de ce n-ar fi? La fel cum muzica este pentru oricine. Lectura are beneficii importante care n-ar trebui să fie neglijate. Trebuie doar să vrei să citești!

          Pentru mine cititul înseamnă mult. La fel ca sportul. Eu eram genul de copil care mergea la liceu cu cărți din bibliotecă, nicidecum cu manualele școlare. Citesc ca să învăț și să descopăr mai multe, citesc ca să mă relaxez, citesc pentru că știu, vreau și pot!

            Cartea bate filmul sau filmul bate cartea?

          Îmi place foarte mult această întrebare. Niciodată nu am spus că e mai frumos filmul decât cartea sau invers. Aș considera o astfel de judecată oarecum lipsită de respect. Orice carte care mi-a plăcut mi-a șoptit că mi-ar plăcea să retrăiesc povestea uitându-mă la film. Evident, cartea cred că oferă mult mai multe detalii decât filmul. În film e posibil uneori să nu găsești toată povestea originală și în acest sens, cartea iese în evidență. Dar dacă nu te deranjează concizia atunci nu-i nici o problemă. Eu le recomand pe amândouă. Cartea mai întâi, apoi filmul.

            Dar muzica? Dacă romanele ar avea coloane sonore, ce piesa ar intra în coloana sonoră a cărţii tale preferate?

          Combin lectura cu muzica destul de des. O muzică ambientală, de relaxare, cu sunete din natură îți dă o senzație extrem de plăcută. O vioară, un pian, la fel: sunt binevenite.

Muzica instrumentală de dragoste, citind un roman de dragoste sau poezii, sună atât de plăcut.

            Ai cunoscut oameni interesanţi cu Bibliocărţi?

          Datorită lor mă simt motivat să continui: cu cât voi continua mai mult, cu atât voi cunoaște mai mulți oameni frumoși și interesanți. Cine spunea că nu sunt oameni frumoși sufletește în România? Ba sunt! Chiar foarte mulți. Scriitori, poeți, bloggeri, oameni de afaceri, webmasteri, cititori, profesori, mai are rost să enumăr? Cu toții sunt superbi.

Bibliocărți va evolua mult! Nu se va opri niciodată! Nici dacă mă voi opri eu! Bibliocărți suntem noi toți! Restul e plin de surprize.

            Ce înseamnă să fi membru al echipei Bibliocărţi? Care este calitatea cea mai de seamă pe care ai sperat s-o găsești  în colaboratorii tăi?

            Un membru al echipei Bibliocărți este pasionat de cărți, de citit, dar și de povestit. Calitatea cea mai potrivită este creativitatea. Să scrie într-un mod creativ despre lectură și nu numai, să propună lucruri creative pe care să le punem în aplicare împreună. Se muncește mult, dar se muncește cu seriozitate și cel mai important, cu plăcere. La Bibliocărţi, ne place ceea ce facem. Ce poate fi mai frumos decât asta?

            Bibliocărţi își întâmpină deja cititorii cu o selecţie generoasă de titluri, recenzii și articole, dar am auzit din surse sigure că nu se va opri aici. Ce ne mai pregătește?

          Un anticariat online, unde lumea va putea să cumpere, să vândă, sau să facă schimb de cărți. Vor putea prin intermediul anticariatului să vândă și să cumpere inclusiv cărți electronice.

          O comunitate online unde atât scriitori remarcați, cât și cei la început de drum vor putea să publice poezii sau proză.

          Bibliocărți va evolua mult! Nu se va opri niciodată! Nici dacă mă voi opri eu! Bibliocărți suntem noi toți! Restul e plin de surprize.

           Pentru a afla mai multe despre acest proiect ambiţios, vă invităm să accesaţi site-ul bibliotecii, aici. Puteţi căuta un titlu preferat pe rafturile lor, citi o recenzie sau un articol sau puteţi susţine proaspăt lansata campanie “O poartă deschisă spre lectură” pe care o recomandăm:

O poartă deschisă către lectură


[1] Ideea că o carte bună este întotdeauna provincială apare și în discursul lui Amos Oz, scriitor israelian, autor al unor romane precum “Între prieteni” sau “O poveste de iubire și întuneric”. Pentru fragment, iată un extract din interviul de la Passaporta, Bruxelles, 2013:

http://www.youtube.com/watch?v=N7o7br3MUPI