Category Archives: povești & povestiri

lansare de carte la Cluj, pe strada Universităţii

La început a fost minciuna

–   debut literar –

Oana Heller

 

Joi, 19 iunie 2014, la ora 18:00, în Cluj, pe strada Universităţii numărul 2, într-o cafenea cu sticle (poate) albastre atârnând opiat de candelabru, o cafenea ce poartă un nume familiar oricărui scriitor ce-a fost sau va să fie – Insomnia – o veţi găsi pe Oana, alături de primul ei roman: “La început a fost minciuna“.

photo credit: Barbara Weibel

photo credits: Barbara Weibel

Ştim deja că există cel puţin două soiuri de copii pe lume: cei cuminţi și cei cu năbădăi; și mai știm din auzite că “La început a fost minciuna” face mai degrabă parte din a doua categorie – un roman greu de crescut, greu de dospit, dar iată, gata.

Cum te simţi acum Oana, ţinând în mână volumul? Ce s-a schimbat pentru tine?

     De fapt, încă nu am ținut în mână volumul. Am avut mici probleme cu coperta și încă nu am văzut forma finită a romanului, prin urmare încă nu s-a schimbat cu nimic felul în care mă simt. Nu cred că mi se va da peste cap concepția despre viață când îmi voi ține în palme cartea. Probabil voi fi încântată câteva zile apoi, prin 23 iunie (o dată cu primul examen din licență), îmi vor reveni nesiguranțele și grijile, frustrările și sentimentul că lumea e nedreaptă.

photo credit: O.M. Heller

photo credit: O.M. Heller

     A fost vreun moment, înainte de apariţia lucrării finale, înainte poate chiar și de manuscris, în care ai știut că vei scrie “La început a fost minciuna”?

     Întotdeauna am știut că voi scrie o carte (sau mai multe) despre unele dintre personajele astea, dar nu am știut exact cum va fi și pe cine va fi centrată. Mi-am dat seama că va fi despre Thomas și șerpăriile lui prin 2010.

     Cât de lung a fost drumul de la ideea de roman până la realizarea acestei idei?

     Mi-a venit prima idee și am început să o scriu. Amintiri despre mine scriind la „cartea asta” vin de prin clasa a 7-a, însă pe atunci abia dacă știam să leg două vorbe. În orice caz, unele personaje existau, ideea exista. Însă drumul de la prima idee până la conturarea unui roman coerent cu care să nu îmi fie rușine a durat cam opt ani, iar varianta aceasta, care va ajunge la cititori am scris-o în octombrie 2012- decembrie 2013.

Dacă ar fi să numești un catalizator, un factor care să te fi susţinut în tot acest timp, care-ar fi acest factor?

     Maria Heller și desigur personajele noastre. Fără Maria și fără susținerea ei aș fi renunțat de mult la scris, fără să o am pe ea cu care să împărtășesc universul personajelor mele, nu știu ce aș fi făcut. Iar fără personaje, sub a căror personaliate mă ascundeam și mă adăpostream de fiecare dată când mă deranja mediul înconjurător – atât de mult încât am probleme în a-mi aminti câteva luni bune din viață – nu știu cum aș fi trecut de liceu și cum m-aș fi descurcat în UAD.

     Ce fel de roman este “La început a fost minciuna”? Care îi este mesajul si care publicul?

     Asta e cea mai dificilă întrebare. Sunt mult prea apropiată de roman ca să pot să spun cum este; nu cred în împărțirea pe subspecii literare a romanelor și nu pot fi obiectivă față de propria mea lucrare. Dacă vrei neapărat-neapărat să îți zic în ce sertăraș ar trebui pus, aș spune că este un roman psihologic, un bildungsroman și așa, pe sfert, roman erotic.

     Cât despre mesaj, am fost conductor, corp și mâini pentru aceste personaje și le-am așternut povestea pe hârtie. Ei au transmis fiecare ce au vrut, ce au știut și ce au putut iar eu nu am dreptul să mă bag peste ei concluzionând, nu vreau să fac așa ceva și vreau să îi descurajez pe toți cei care vor să facă asta cu personajele mele. Cu personajele romanului „La început a fost minciuna” what you see is what you get. Nu e un roman ermetic sau simbolist care să necesite o scanare cu raze X, mesajele nu sunt criptate și pe acest text nu se poate face analiză literară ca pentru partea a 3-a de la Bacu-ul la limba română. Am spus o dată în roman cu Thomas:

„Dacă aş vrea aş putea să găsesc un adevărat concept şi un laitmotiv pentru acea carte picată în bot, aş putea să zic că semnifică copilăria mea sfârşită brusc, în zvâcniri de sânge şi spermă, pumni şi ocări, sau orice alt fel de pulisme de-astea cvasi-intelectuale, dar nu vreau. E o carte picată pă jos, lângă un copil picat pă jos. Simple as that.”

Autorii sunt adesea foarte atașaţi de personajele lor, iar personajele tale au petrecut un timp îndelungat alături de tine: de care dintre ei iţi va fi dor?

     Nu îmi va fi dor de nici unul dintre ei pentru că nu mă despart de nici unul. Ei nu pleacă nicăieri, sunt cu mine, în mine. Cele mai bătrâne personaje ale mele sunt Eric și Rebeca. Pe Eric cred că îl am de pe la 11-12 ani și pe Rebeca încă de pe vremea în care mă jucam cu păpușile cu sora mea mai mică. De atâta timp au ajuns să facă parte din mine, din personalitatea mea și din viața mea. Sunt prietenii mei, copii mei, my alter egos. Dacă îmi este dor de vre-un personaj de-al meu o rog pe Maria să fie acel personaj.

Mult timp, însă, am avut o problemă cu Thomas, m-am deconectat de el și am avut impresia că „moare”, că nu mai pot să îl simt. Au fost aproape doi ani în care conexiunea mea cu el era foarte slabă; mă simțeam ca și cum el ar fi în comă, alături de mine dar totuși imposibil de accesat. Acum ne-am „reconectat” și totul e ok.

photo credit: O.M. Heller

photo credit: O.M. Heller

Consideri povestea personajelor spusă? Crezi că vor reveni pe parcursul altor volume? Speri sa le mai întâlnești?

     Povestea nu e nici pe departe spusă, se termină brusc și în coadă de pește. M-am apucat de lucrat la partea a doua și prin toamnă-iarnă sper că va apărea „Fața în palme” (romanul lui Maria Heller) care se va împleti cu romanele mele și împreună vor forma ceva foarte interesant, demn de urmărit. Povestea personajelor mele începe în 2009 (anul cuprins în roman) dar eu am cartografiat terenul până prin 2016 și voi scrie alături de Maria până vom ajunge acolo, indiferent de e pace sau război, dacă se vând sau nu romanele… noi scriem.

     O sumă de lucruri s-au schimbat în ultimele luni în viaţa ta – închei o facultate, un manuscris – o perioadă ocupată, activă, o perioadă plină de promisiuni, de noi începuturi. Cu ce-ai vrea să începi mai întâi? O vacanţă? Un nou proiect?

Întrebarea îmi pare ciudată, ca și croită pentru altcineva… ca o rochie de gală și Loubutins când eu umbu în tricouri de tipi și cu teneșii sparți în talpă. Din punctul meu de vedere nu s-a schimbat absolut nimic în viața mea. Duminică mi-am pus o pălărie pătrățoasă în cap și m-am împiedicat pe scena casei de cultură a studenților iar după am primit un braț de flori și mi s-au făcut poze. Atâta tot. Cu atât mă schimbă faptul că am încheiat o facultate, cu cât te-ar schimba faptul că porți o pălărie. Am încheiat lucrul la manuscrisul ăsta în decembrie 2013 și de atunci tot aștept să simt ceva, orice. Dar nu simt. Nu mă simt dintr-o dată un geniu sau un scriitor, nu mă trezesc dimineața simțindu-mă o versiune îmbunătățită a mea. Nu m-a schimbat cu nimic. Schimbările nu vin din exterior; 300 de pagini de word sau 7 buchete de flori și 4 examene nu te schimbă. Sunt extraordinar de mulțumită cu felul în care am finalizat romanul, însă mie mi se pare common sense să fie așa. Sunt o perfecționistă.

Apoi, nimeni nu mi-a promis nimic. Nici un nou început, nici o promisiune glorioasă doar muncă, probleme și muncă degeaba. Am decis subit să îmi public romanul; aș fi putut să o fac mai repede. Aș fi putut să nu îmi dau licența sau să îmi îngheț anul, să îmi retrag dosarul de la facultate pentru că mi-am dat seama că pictura nu mai este prioritară în viața mea, dar am decis să rămân din loialitate față de „pasiunea” pe care am avut-o atâția ani. Toate aceste realizări constituie de fapt decizii pe care s-a întâmplat să le iau în perioada asta de timp și nimic mai mult, iar deciziile astea au propriile lor urmări: am decis să îmi public cartea: îmi apare cartea. Am decis să îmi dau liceța: am festivitate de absolvire, muncă pentru lucrarea de licență și examene. Nimic special.

Chiar după ce termin cu examenele de licență vreau să merg să înot puțin, dar după aceea, chiar de a doua zi dacă îmi stă mintea, mă apuc de scris. Nu am mai scris de prin martie nimic, prinsă fiind cu tot felul de probleme irelevante și agasante.

Voi continua cu volumul doi din „La început a fost minciuna” și mă voi apuca de un proiect nou alături de Maria Heller, o bandă desenată sau un roman grafic, toate astea înainte de admiterea la master.

 

photo credit: O.M. Heller

photo credit: O.M. Heller

Oana Heller este studentă a Universităţii de Artă și Design din Cluj-Napoca și a Hochschule der Bildenden Kunste Saar din Saarbrucken. Oana scrie. “La inceput a fost minciuna” este rezultatul acestui demers literar: un roman ce abordează teme precum pierderea identităţii în societatea de masă, toleranţa, asumarea identităţii sexuale într-o lume înţesată de prejudecăţi.

“La început a fost minciuna” este ilustrat de Maria Heller.

O istorie ce marchează fiecare piatră de hotar în drumul de la manuscris la print, puteţi găsi aici iar mai multe detalii legate de lansare veţi găsi aici.

 

 

 milena ©2014

 


basme kurde

Basmele din Corduene fac parte din trunchiul comun al învăţăturii iraniene. Ele conţin întâmplări și motive comune poveștilor spuse de povestitorii persani și de locuitorii din Luristan, Azerbaidjan, Gilan și Mazanderan. Poveștile culese de Mohammed Hamasalih Tofiq în Basme Kurde, sunt rezultatul unui deceniu de triere metodică a istoriilor populare din regiunile Sulaimani și Kerkuk din Kurdistanul irakian. Intrigile lor se desfășoară în formule adesea surprinzătoare pentru cititorul obișnuit cu povești de sorginte europeană. O lectură nouă, bogată în diversitatea-i.

CIS:25016:817

Regele de la Răsărit[1]

Umblă vorba prin târg că ar fi fost odată, demult, un negustor și soţia sa. Şi avea negustorul mulţi copii, iar între ei o fiică. Fiica negustorului era nebună.  Pentru a nu-și face rău sieși sau altcuiva, negustorul o încuia într-o cameră și-i aducea mâncare prin fereastra strâmtă crestată în ușa ferecată.

 Într-o zi, negustorul și-a împachetat lucrurile și s-a dus să facă negoţ într-un tărâm îndepărtat. Şi-a mers și-a tot mers, cale lungă, să-i ajungă, până când a poposit la marginea unui pârâu să se odihnească. Şi cum privea negustorul în volbura apei, a văzund ceva rotund plutind pe apă în jos. Curios, a întins mâna și a scos la mal ce plutea pe apă. Era o ţeastă de om, din care numai oasele rămăseseră. Privind îndeaproape, a văzut omul că pe fruntea moartă stătea scris: “Deși eu nu mai sunt, voi avea un urmaș, iar urmașul meu va ucide patruzeci de oameni.” Şi-apoi iată ce și-a spus negustorul: “Trebuie s-ascund ţeasta cu orice preţ, s-o fac să piară și să-mpiedic moartea a patruzeci de oameni.”

Apoi s-a ridicat, a zdrobit ţeasta în mii de ţăndări c-o piatră de râu ce-i veni la mână, a pus pulberea într-o desagă și-a luat-o cu el. De cum și-a gătat treburile prin târgul îndepărtat, s-a întors acasă, și a lăsat desaga cu pulberea pe-un raft. Într-o zi, unul dintre copii a înhăţat de pe raft desaga și a dus-o la fereastra fetei celei nebune. Cum a zărit-o, fata a și înșfăcat-o și-a înghiţit din pulbere înainte să i-o poată smulge din mâini cineva. Şi-apoi de cum a mâncat din desagă, de cum s-a vindecat. Şi-a strigat la mama-sa și i-a zis:

– Mamă dragă, mama scumpă, de ce sunt înlănţuită în camera? Nu sunt bolnavă și nu-i nimic în neregulă cu mine.

Au chemat apoi un doctor pentru fată, iar doctorul, văzând-o, a spus că e bine. După o vreme, fata a început să crească-n pântece, și-apoi iară a fost examinată. Dar n-au găsit nimic în neregulă cu ea, alt decât că mâncase înainte vreme din desagă.

Tătâne-său știa în sinea lui că ceva extraordinar urma să se întâmple, și iată că după nouă luni și nouă zile fără greș, născu fata un băiat. Băiatul creștea într-o zi cât alţii într-un an, astfel că la numai cinci sau șase ani era la fel de isteţ ca un om mare.

Mai avea negustorul un fiu mai mare, care lucra deja pământul. Întâmplarea făcu că într-o după-amiază nu se găsi nimeni să-i poată duce fiului acesta merindele. Băiatul sări, zicând:

– I le duc eu, i le duc eu!

Încercară să-l oprească dar nu fu chip. Când ajunse cu mâncarea la unchiu-său, poposiră pe o piatră împreună, să se odihnească. Şi stând ei cum stăteau pe-o piatră, le trecu pe dinainte un om, cărând pe spinare o desagă mare și grea. Şi-atunci băiatul zise: “Unchiule, omul de colo ce vine acum spre noi, se duce la jude să-i tălmăcească un vis. A visat azi-noapte, și-n vis o rază de lumină s-a coborât din cer până pe vatra lui. Judele o să-i tălmăcească visul și-o să spună că o comoară se află ascunsă sub vatră.

Dar apoi judele îl va păcăli pe bietul om și va spune:

– E vatra a noastră?”

Iar de omul va spune da, în temeiul spuselor sale, comoara va merge sub vatra judelui și judele o va păstra pentru sine.

Am să-l chem pe om și-am să-i spun de păcăleala judelui, ca să știe și să se ferească.

– Uncheașule” – strigă deci, băiatul – n-ai avut un vis azi-noapte?

– Ba da, răspunse omul.

– Şi-n vis, o rază de lumină  cădea prin fereastră în spatele vetrei matale? Mai întrebă băiatul.

Uimit, omul încuviinţă:

– Cum de-ai știut? Mai zise.

– Uncheașule, ascultă ce-ţi spun: judele îţi va spune că visul matale înseamnă că în spatele vetrei se-ascunde o comoară, și-apoi te va întreba dacă e vorba de vatra noastră. Matale să zici că nu, a mea e vatra. Altfel, comoara se va duce sub vatra judelui.

Omul i-a mulţumit, cu inima îndoită și s-a dus pe drumul lui. Ajuns la jude, i-a lăsat darurile la picioare și i-a mărturisit c-a venit să-i fie tălmăcit un vis. Şi-apoi, la fel cum i-a zis băiatul, judele l-a întrebat a cui era vatra. Iară omul, instruit, a răspuns că era vatra lui. Judele a repetat atunci întrebarea, dar și a doua oară a primit același răspuns.

– Cum de-ai știut răspunde astfel? Întrebă atunci judele, iară bărbatul îi spuse de băiatul întâlnit pe drum.

– Du-te pe drumul tău și-acasă vei găsi o comoară. Zise judele, și-apoi trimise doi oameni la unchiul băiatului, fermierul.

Înainte să plece, le spuse acestora:

– Fermierul are cu el un băiat dăruit cu darul vederii lucrurilor ascunse. Mergeţi și-l cumpăraţi de la fermier cu orice preţ. Apoi duceţi-l și omorâţi-l și vă voi răsplăti cum se cuvine.

Cei doi s-au dus deci la fermier și i-au explicat ce vor. Dar fermierul nu s-a învoit, zicând:

– Cum să fac una ca asta? Băiatul e nepotul meu, cum aș putea?

Dar băiatul și-a chemat atunci unchiul și i-a zis:

– Unchiule, eu nu sunt fiul tău și nu-ţi aparţin. Acceptă să mă vinzi, dar cere să-ţi dea greutatea mea în galbeni.

Cu inima strânsă, unchiul acceptă. La rându-le slujbașii își ţinură cuvântul și-aduseră galbenii de la jude. Băiatul umplu cu galbenii un sac, dădu restul unchiului său și-și luă rămas bun. Pe drum, când oamenii puși de jude căutară un loc unde să se descotorosească mai ușor de el, băiatul le spuse:

– Vă dau sacul ăsta cu galbeni dacă în loc să mă omorâţi, mergeţi la jude și-i spuneţi că mi-aţi venit de hac. Dacă mă lăsaţi să plec vă promit c-am să fug de pe meleagurile voastre și nu veţi mai auzi de mine.

Slujbașii, înduplecaţi de vorbele băiatului, îi deteră drumul.

                Băiatul merse apoi pe drumul lui peste ţări și peste orașe până când ajunse la marginea unei ape. Privind pe ţărm, văzu un bătrân pescuind. Se duse dară la el și-i spuse:

– Uncheașule, asta nu e meseria ta. De ce nu te duci matale acasă, să te odihnești? De ce-ţi baţi capul cu așa o treabă?

– Ce pot să fac eu, fiule? Răspunse bătrânul – N-am nici copil, nici pe nimeni alt să aibă grijă de mine. N-am altă alegere decât să muncesc din greu ca să pot mânca și eu o pâine.

– Uncheașule, spuse băiatul, eu sunt un copil fără nimeni și nimic pe lume – n-am nici tată nici mamă. Mi-ar plăcea să mă iei la matale.

Atât aștepta moșneagul: un copil după atât amar de vreme. Luă deci băiatul acasă, iar soţia la rându-i fu tare mulţumită de el. Băiatul începu să tălmăcească vise și să le ghicească oamenilor norocul și câștigă atât de mult că se îmbogăţiră câteștrei. Bătrânul pescar nu se îndură însă să renunţe la pescuit. Băiatul îi tot spuse: “Tată, e păcat să muncești atât când avem deja atât de multe”, dar în zadar.

                Într-o bună zi, pescarul prinse în undiţă un pește măiastru.

Minunându-se, își spuse: “peștele ăsta atât e de frumos că ar fi bun de dăruit fetei de împărat.” Şi zicând astfel, puse peștele cel alb într-un vas cu apă, și-l duse prinţesei.

                În loc de mulţumire, prinţesa îi spuse:

– Peștele ăsta e de spiţă bărbătească și nu mi-e permis să-l privesc.

                Auzind astfel, peștele se porni a hohoti. Atunci fata de-mpărat se-nfurie și ceru să fie întemniţat pescarul pentru neobrăzare. În amurg, bătrâna soţie de pescar, îngrijorată, zise:

– Sunt o mie de pericole ce-ar fi putut să-l ajungă!

                Băiatul îi spuse atunci că pescarul e teafăr, dar în temniţa împăratului.

                Dis-de-dimineaţă băiatul se înfăţișă dinaintea prinţesei și ceru cu umilinţă să-i fie eliberat tatăl. Însă prinţesa spuse:

– N-am să-l eliberez până nu știi a-mi spune de ce a râs peștele de mine.

– Ar fi mai bine pentru mine să nu spun – răspunse băiatul, înfuriind-o.

Apoi, veniră slujbașii și-l aduseră dinaintea împăratului. Când împăratul întrebă de ce a venit, băiatul răspunse, furios:

– Prinţesa mi-a întemniţat tatăl. Cere să fie eliberat. Dacă nu, vei păţi ce-a păţit regelui de la Răsărit!

– Fiule – răspunse împăratul – spune-mi cine-a fost regele de la Răsărit și care i-a fost soarta. Spune-mi povestea lui.

– Măria ta – începu băiatul – regele de la Răsărit era un conducător neînfricat. Avea o soţie pe care-o iubea foarte mult, neasemuit de frumoasă și neîntrecută în măiestria-i. Cosiţe-Lungi o chema pe soţia lui.

Şi mai avea regele un papagal pe care-l ţinea închis într-o colivie.

Trezindu-se într-o dimineaţă devreme, regele a găsit un alt papagal stând pe acoperișul coliviei și ciripind împreună cu papagalul dinăuntru. După o vreme, al doilea papagal a zburat, iar papagalul regelui s-a ghemuit într-un colţ și-a început a plânge.

– Papagalule – i-a spus regele de la Răsărit – cine a fost acela de-a venit pe la tine?

– Fratele meu – răspunse papagalul, printre suspine – M-a invitat la nuntă, dar eu, după cum vezi, sunt prizonier în colivie. Am început a plânge de tristeţe că nu mă pot duce.

Înduioșat, regele spuse:

– Papagalule, dacă îţi dau voie să te duci, îmi promiţi că te vei întoarce la mine?

Promiţând că va reveni, papagalul a zburat pe meleagurile lui, și-a fost la nunta fratelui. Apoi i-a cerut tatălui său voie să revină, iar tatăl i-a înmânat un lăstar de măr, zicându-i:

– Cel ce e drept și plantează acest lăstar de măr, și-i dă să bea apă, va primi înapoi un măr. Iar de va mânca mărul, de-o fi tânăr sau bătrân, se va transforma pe dată într-un băiat de paisprezece ani.

Dis-de-dimineaţă, regele s-a trezit și privind a văzut că papagalul a revenit în colivie. Regele s-a bucurat și a salutat întoarcerea papagalului.

În schimb, papagalul i-a dat lăstarul de măr, spunându-i:

– Regele meu, acesta este darul făcut de tatăl meu. Pus așa și pe dincolo în pământ, lăstarul va rodi.

                După câţiva ani, mărul rodi, dar o furtună îi doborî rodul și-un șarpe veninos îl mușcă. În dimineaţa zilei următoare același rod fu adus regelui, care-l luă și zise:

– Acum, Cosiţe-Lungi, frânge mărul în două jumătăţi și fiecare dintre noi o să mănânce o bucată, iar de papagalul grăiește adevărul, atunci vom fi din nou tineri.

Dar iată că avea regele un vizir înţelept care, auzind ce se plănuiește, spuse: “Viaţă lungă îi doresc regelui, cale dreaptă și înţeleaptă. Îndrăznesc doar să spun c-ar trebui să dăm mai întâi unui animal o bucată și să vedem dacă nu cumva papagalul minte.

Regele plecă urechea la spusele vizirului și ceru să-i fie adusă o oaie, pe care o hrăniră cu o bucată de măr. Şi numai ce înghiţi oaia dumicatul, că se opinti un pic și căzu moartă. Văzând așa, se făcu regele foc și pară și ceru să i se taie capul papagalului cel mincinos. Dar moartea păsării nu-i curmă bănuiala și-apoi ceru să-i fie decapitată și soţia gândind că tot o fi fost părtașă la complot în vreun fel.

Acum, în regat trăia un bătrân. Avusese bătrânul multe slujnice, dar le găsea mereu câte-un cusur și-apoi le trimitea departe de la el. Până într-o zi când bătrânului i se urî de-atâta singurătate și  hotărî să mănânce din mărul regelui și să scape de grijile lumești. Dar numai ce mușcă din măr că tresări și dintr-o dată se prefăcu într-un băiat de paisprezece ani. Şi i se duse vorba în tot regatul până ajunse și la urechile regelui.

Auzind, regele a înţeles că primul măr fusese mușcat de-un șarpe veninos, și s-a pus a suferi. Şi-n suferinţa și tânguirea sa, s-a prefăcut într-un mistreţ sălbatic pe care-au tăbărât câinii și l-au sfâșiat în bucăţi.

– Acum, Măria ta, zise băiatul – îţi jur că de nu-mi vei elibera tatăl, vei păţi ce-a păţit regele de la Răsărit.

Împăratul râse, spunând:

– Băiete, poveștile tale așa-s de năstrușnice că iaca, mai vreau una.

– Măria ta, eu nu-s povestitor. Nu mai spun decât o dată, de nu-mi eliberezi tatăl, jur că vei păţi ce-a păţit vânătorul.

– Şi vânătorul ce a păţit? Întrebă împăratul.

– Măria ta – veni răspunsul – a fost odată un vânător. Şi avea vânătorul un șoim înţelept de care era nedespărţit. Iară șoimul știe prinde orice pradă și datorită lui, vânătorul nu era niciodată fără vânat. Şi îi era șoimul tare drag vânătorului. Şi iată că într-o zi, într-un deșert cu nisipul pârjolit și fără strop de apă, plosca vânătorului îi scăpă și apa se-mprăștie iute printre dune. Iar vânătorul însetă așa tare că aproape orbi. Dar în cele din urmă ajunse la o cascadă. Neîncrezător, privi în sus la picăturile gălbui ce cădeau una câte una. Cum era aproape orb de sete, prinse în căușul palmei câteva, vrând să le bea. Văzând astfel, șoimul bătu din aripi peste palmele slabe ale vânătorului și-l făcu să verse apa. Vânătorul, furios pe șoim, mai umplu o dată căușul palmelor cu stropii de apă, dar șoimul îl împiedică să bea și a doua oară. Ajuns la capătul răbdărilor, omul prinse pasărea și-i suci gâtul. Apoi, dându-se un pas în urmă privi în sus și ce să vadă? Un dragon și nu un munte stătea întins în calea lui. Iară apa nu era apă, ci otrava dragonului picurând într-o băltoacă.

De durere vânătorului îi crescură coarne și se prefăcu într-un ţap. Şi peste puţină vreme, un alt vânător își puse câinii pe urmele sale. Iară câinii, luându-i urma, îl sfâșiară numaidecât.

– Da Măria ta, așa spun, că vei păţi la fel cum a păţit vânătorul dacă nu-mi lași tatăl să plece.

Împăratul trimise atunci după prinţesă și-i spuse:

– Fiica mea, de ce-ai coborât în temniţă pescarul?

– Dragă tată, acel om mi-a adus un pește neobrăzat, care-a râs de mine. De-aia am pus să-i fie luată libertatea. I-am spus că de nu-mi va spune de ce a îndrăznit peștele să râdă de mine, n-am să-l las să vadă lumina zilei.

Auzind astfel, băiatul spuse:

– Măria ta, îi pot spune eu, dar cu condiţia să facă apoi ce îi voi cere și să nu mă refuze.

Şi zicând astfel, băiatul porni a căuta prin toate camerele palatului până când, ajuns în camera prinţesei descoperi o trapă. Hotărât, ceru prinţesei cheia, dar prinţesa, toată palidă, îngăimă că n-o găsește. Împăratul însă îi porunci s-o aducă, iar fata se supuse.

Cum deschiseră ușa privirile lor întâlniră treizeci și nouă de priviri de bărbaţi vânjoși:

– Iată, spuse băiatul, prinţesa petrece cu ei fiecare noapte, dar îi spune tatălui meu că dacă peștele e de spiţă bărbătească nu-l poate privi!

Văzând așa, împăratul puse un paloș în mâinile băiatului și-i porunci să-i prăpădească pe toţi treizeci și nouă de bărbaţi, iar apoi, orb de furie, îi porunci să dea pierzaniei prinţesa. Şi uite-așa profeţia înscrisă pe fruntea ţestei de om s-a adeverit, și patruzeci de oameni au pierit de mâna băiatului.

Cât despre băiat, el a primit de la împărat o răsplată copioasă și s-a întors la bătrână, și-au trait fericiţi până la adânci bătrâneţi.


[1] din Basme Kurde, culese de Mohammed Hamasalih Tofiq, și traduse în limba engleză de prof. Wheeler Thackston, dep. de Limbă și Civilizaţie din Orientul Apropiat al Universităţii Harvard. Originalul poate fi găsit aici.

 ***

traducere din limba engleză © milena.

varianta în limba engleză poate fi găsită și aici.