Tag Archives: theatre

The Theatre Royal des Galleries flawlessly plays an adaptation of Peter Schaffer’s “Amadeus”

The play is set in 1781s Vienna, at the Imperial court of the Habsbourgs, at a time when the Austro-Hungarian Empire is ruled by an Emperor particularly interested in the fine arts. Joseph II makes sure that at his court composers benefit of a certain esteem: they’re the servants of nobility, “while first the servants of the divine”, and amongst them, Antonio Salieri is the undisputed favorite.

This is a court imbued with etiquette, most-educated and determined to keep mediocre intrusions at bay; all the more reason to be taken by storm by a young German composer, without the merit of a fine education, but with a compelling talent: Wolfgang Amadeus Mozart.

1

Denis Carpentier as W.A.Mozart

Mozart’s prodigal emergence amongst the most talented of his time is not applauded by all: some of the more conservatorist noblemen and established composers are taken aback by the young man’s vulgar ways, while others acknowledge and begrudge his talent…

There’s a quintessential romantic idea that the human being is only briefly possessed by genius and that the perfect gift of such divine inspiration is too much for its frail, brutish and imperfect nature.

It is this very same idea that Peter Schaffer used when constructing “Amadeus”, the tale of a young Mozart that is as imperfect in life as he is prodigious in music. The more his mortal shell declines, the higher his spirit elevates, and the cleaner and clearer his music.

As creators and witnesses of artistic creation, we too, cling on to the archetype of transcendence of spirit through weariness of body. Suffering seems to deem the bearers worthy of their truest selves, and discipline through pain seems to alleviate the transgression. But in Schaffer’s rendering of the brief life of Mozart, the composer is depicted as a man that is too young to know, to understand discipline: “I always speak too much, that is why my dear father used to tell me that it is best if I simply shut up instead”.

Schaffer’s depiction shows a Mozart that isn’t a virtuous man: he comes to Vienna on the wings of a fulgurating success, and is apparently overwhelmed by the city’s promise of High Court favors, self-infatuated and drunk with public acclaim. He marries outside of his class and without his father’s consent; he ignores society norms and is, often times, vulgar.  These imperfections, the blatant lack of discipline and respect, combined with a talent that makes composers think he is “the voice of God” infuriate Salieri, a most esteemed musician at the Emperor’s court.

  Salieri is envious: he labored his whole life to reach a place of immortal greatness, only to understand that Mozart, apparently without much effort, naturally outshines him. Infected by hubris, he plots the young man’s demise: he attempts to seduce his wife, shatters his career at the Emperor’s Court, and finally renders Mozart pauper and ill.

All throughout his scheming, Salieri believes that the more he tries to silence Mozart, the more he angers God, he shows fear, at times remorse, but thinks he cannot stop: not until God bestows upon him at least a crumble of the talent he so generously lavished on Mozart.  And when God fails to do so while time and time again allowing Mozart’s compositions to sing with angelic voices, Salieri becomes determined that his real enemy isn’t this mortal boy, but the God he so selflessly served without an ounce of gratitude in return. He becomes possessed by the idea of an indifferent God, and decides to “steal” the divine gratitude he was not granted, by antagonizing his earthly protegé, so that when Mozart’s music will soar over the ages, and when hearing it “they’ll speak the name of God in delight, they’ll add that of Salieri, in disgust.”

                Helas, he understands too late that in fact his immortality, stolen this way and not bestowed upon, is finally granted only under the auspice of mediocrity.

                For a glimpse of Peter Schaffer’s final draft of Amadeus look no further than here.

***

a Romanian version of this review can be found here.


« Amadeus » de Peter Schaffer la Theatre Royal des Galleries

Piesa se desfăşoară în Viena anului 1781, la curtea Habsburgilor, într-un timp în care Imperiul Austro-Ungar este condus de un împărat pasionat de artele frumoase. Josef al II-lea asigură la curtea sa un climat favorabil compozitorilor vremii, care beneficiază de un prestigiu aparte : servitori ai nobilităţii ei sunt, întâi de toate « servitorii divini », iar printre ei, Antonio Salieri este incontestabilul favorit.

Curtea lui Josef al II-lea este o curte care preţuieşe eticheta, educaţia înaltă, şi care este hotărâtă să ţină mediocritatea plebei la distanţă – un motiv în plus pentru care să fie luată prin surprindere de un tânăr compozitor german,  pe numele său Wolfgang Amadeus Mozart care, fără meritul unei educaţii de seamă, aduce cu sine un talent copleşitor.

1

Denis Carpentier as W.A. Mozart

Apariţia prodigioasă a lui Mozart în rândul celor mai talentaţi compozitori ai timpului său nu este aplaudată de toată lumea: câţiva dintre nobilii conservatori şi dintre compozitorii recunoscuţi ai vremii sunt neplăcut surprinşi de comportamentul adesea vulgar al  tânărului, pe câtă vreme alţii îi recunosc şi invidiază talentul…

Este o idee centrală a curentului romantic aceea conform căreia fiinţa umană este locuită efemer de geniu, iar acest dar perfect al inspiraţiei divine este inevitabil prea mult pentru constituţia fragilă, grobiană şi imperfectă a naturii umane.

Pe această idee pare să se fi bazat şi Peter Schaffer când a construit “Amadeus”, povestea unui Mozart tânăr care este la fel de imperfect în viaţă pe cât este de prodigios în muzică. Cu cât mai mult se îngroapă în banalitatea cotidiană, cu atât mai mult se înalţă spiritual, iar muzica lui devine mai pură, mai clară.

În rolul nostru dublu de creatori şi martori ai creaţiei, ne agăţăm la rândul nostru de arhetipul transcendenţei prin suferinţă. Suferinţa pare a fi vehicolul ce-l face pe om demn de sine însuşi, iar disciplina întru suferinţă instrumentul ce facilitează această tranziţie. Dar în piesa lui Schaffer, Mozart este descris ca un om prea tânăr pentru a înţelege disciplina : « Mereu vorbesc prea mult, de aceea dragul meu tată obişuia să-mi spună că ar fi mai potrivit să mă lipsesc. »

Portretul lui Schaffer descrie un Mozart fără virtute : ajunge la Viena pe aripile unui succes fulgerător şi este sedus de imaginea unei vieţi în graţiile Curţii, infatuat şi îmbătat de succesul la public. Se precipită într-un mariaj nepotrivit, conchis fără acordul tatălui său ; ignoră normele societăţii de care doreşte să aparţină şi este adesea vulgar. Toate aceste imperfecţiuni, alături de lipsa evidentă a oricărei urme de disciplină sau respect, şi combinate cu un talent excepţional ce-i face pe compozitorii vremii să creadă că este « o voce divină », reuşesc să-l înfurie pe Antonio Salieri, un compozitor de seamă al Curţii imperiale.

Salieri este muşcat de invidie: la rându-i, şi-a dedicat viaţa compoziţiei muzicale, trăind disciplinat şi în asceză, în aşteptarea unui loc în panteonul marilor compozitori ai tuturor timpurilor. A muncit laborios şi pentru multă vreme doar ca să-şi vadă locul subminat de un tânăr ignorant a cărui muzică depăşeşte tot ceea ce el – marele Salieri – a creat vreodată. Infectat de hubris, Salieri  pune la cale un plan prin care să-l nimicească pe Mozard : de-a lungul timpului, încearcă să-i murdărească onoarea seducându-i soţia, îi subminează cariera la curte, şi îl aduce în cele din urmă în ghearele sărăciei şi bolii.

Pe toată durata acestui mizerabil joc Salieri este convins că, cu cât încearcă mai mult să-l reducă pe Mozart la tăcere, cu atât îl înfurie mai tare pe Dumnezeu şi, deşi înspăimântat de-acest gând, arătându-se uneori a-şi regreta acţiunile, alege să continue: pentru că nu se poate opri până când Dumnezeu nu-l binecuvântează cu măcar o firimitură din talentul pe care-l acordă lui Mozart. Şi atunci când Dumnezeu refuză în repetate rânduri să-i ofere inspiraţia la care crede că are dreptul (timp în care îi acordă în mod constant acest dar lui Mozart), Salieri se decide să « fure » nemurirea la care crede că este îndreptăţit, oferindu-se să fie pentru totdeauna la antipodul  graţiei divine :

« Şi când glasurile lor vor rosti numele Domnului cu desfătare, vor fi obligate să-l rostească şi pe cel al lui Salieri, cu dezgust. »

                În cele urmă deci, Antonio Salieri îşi obţine locul în panteonul divin, dar nu ca geniu ci ca imagine a mediocrităţii.

                Puteţi găsi scenariul lui Peter Schaffer aici.

***

pentru versiunea în limba engleză, mergeţi aici.